Despre criza mondiala -

cuvant al Sfantului Nicolae Velimirovici

Ma intrebi, omule al lui Dumnezeu, de unde vine criza actuala si ce inseamna ea. Cine sunt eu ca sa ma intrebi despre o taina atat de insemnata? „Vorbeste cand ai ceva mai bun decat tacerea”, spune Sfantul Grigorie Teologul. Si desi socot ca tacerea este acum mai buna decat orice vorbire, totusi, din dragoste fata de tine, iti voi infatisa ceea ce cred eu despre problema pe care mi-ai pus-o.
 
„Criza” e un cuvant grecesc, si inseamna „judecata”. In Sfanta Scriptura acest cuvant este intrebuintat des. Astfel, Psalmistul spune: pentru aceasta, nu vor invia necredinciosii la judecata (Psalmul l, 5), si in alt loc: mila si judecata voi canta (Psalmul 100, 1). Inteleptul Solomon scrie ca de la Domnul se face judecata omului (Pilde 29, 27). Insusi Mantuitorul a zis ca Tatal toata judecata a dat-o Fiului, iar ceva mai incolo ca acum este judecata lumii acesteia (Ioan 5, 22; 12, 31). Si Apostolul Petru scrie: ca vremea este sa inceapa judecata de la casa lui Dumnezeu (I Petru 4, 17). Inlocuieste cuvantul judecata cu cel de criza, si citeste: pentru aceasta, nu vor invia necredinciosii la criza; mila si criza voi canta; Tatal toata criza a dat-o Fiului; acum este criza lumii acesteia; ca vremea este sa inceapa criza de la casa lui Dumnezeu. Pana sa vina vremurile de acum, popoarele europene intrebuintau cuvantul „judecata” in loc de criza de cate ori se abatea asupra lor vreo nenorocire. Acum a fost doar inlocuit cuvantul vechi cu unul nou si cel pe inteles cu unul de neinteles. Cand era seceta, se spunea: „Judecata lui Dumnezeu!” Cand era inundatie: „Judecata lui Dumnezeu!” Cand era razboi sau molima: „Judecata lui Dumnezeu!” Cand erau grindina, cutremure, omizi, soareci, iarasi si totdeauna: „Judecata lui Dumnezeu!” Iar asta inseamna: criza prin seceta, criza prin inundatii, criza prin razboaie, molimi si asa mai departe. Si actuala restriste financiar-economica este privita de popor ca o judecata a lui Dumnezeu, dar nu este numita „judecata”, ci „criza”. Ca restristea sa fie sporita prin neintelegere! Fiindca atunci cand se rosteste un cuvant pe inteles, cum este Judecata”, se stie si pricina pentru care a venit restristea, se stie si Judecatorul Care a ingaduit-o, se stie, in fine, si scopul pentru care a fost ingaduita ea. Iar cand e folosit cuvantul „criza”, cuvant neinteles de toti si de oricine, imeni nu stie sa lamureasca nici de ce, nici de la cine, nici pentru ce. Aceasta este singura deosebire dintre criza actuala si criza care este de la seceta sau inundatie sau razboi sau molima sau omizi sau vreo alta napasta.

Ma intrebi de cauza crizei actuale, sau de cauza actualei judecati a lui Dumnezeu. Cauza este intotdeauna aceeasi. Cauza secetelor, inundatiilor, foametelor si a celorlalte flageluri ale neamului omenesc este si cauza crizei actuale. Apostazia oamenilor. Prin pacatul apostaziei au provocat oamenii aceasta criza, si Dumnezeu a ingaduit-o ca sa-i trezeasca, sa le destepte constiinta, sa-i induhovniceasca si sa-i intoarca la Sine. La pacate moderne, criza moderna. Si, cu adevarat, Dumnezeu S-a slujit de mijloace moderne pentru a-i cuminti pe oamenii moderni: i-a lovit prin banci, prin burse, prin finante, prin valuta. A rasturnat casele de schimb valutar din intreaga lume, ca oarecand mesele schimbatorilor de bani in templul din Ierusalim. A pricinuit o panica nemaipomenita intre comercianti si schimbatorii de bani. Inalta, coboara, schimba, tulbura, inspaimanta: face totul ca trufasele capsoare ale inteleptilor europeni si americani sa se trezeasca, sa li se destepte constiinta si sa se induhovniceasca. Ca cei ancorati in limanul sigurantei materiale sa isi aduca aminte de sufletul lor, sa isi recunoasca faradelegile si sa se inchine Dumnezeului Preainalt, Dumnezeului Celui viu. Cat va tine criza? Atata timp cat duhul oamenilor va ramane neschimbat. Atata timp cat trufasii pricinuitori ai acestei crize nu vor capitula in fata Celui Atotputernic. Atata timp cat oamenii si popoarele nu se vor gandi sa traduca neintelesul cuvant „criza” pe limba lor si sa strige cu suspinare si pocainta: ”Judecata lui Dumnezeu!” Spune si tu, cinstite parinte, „judecata lui Dumnezeu” in loc de „criza”, si totul o sa-ti fie limpede.

Sanatate tie si pace!

Utilizarea documentelor electronice -

Pozitii din Biserica Ortodoxa

Având în vedere importanţa temei documentelor electronice, noutatea ei în România, dar şi timpul foarte scurt avut la dispoziţie pentru o analiză aprofundată şi o dezbatere reală pe marginea subiectului pus în discuţie, Editura Predania a avut iniţiativa de a face o cercetare a poziţiilor oficiale din sânul Bisericii Ortodoxe.

Înregistrat cu nr. 1588/25.02.2009, referatul cu titlul “Utilizarea documentelor electronice - poziţii din Biserica Ortodoxă în ultimii 20 de ani” a fost depus la Registratura Generală a Administraţiei Patriarhale din Patriarhia Română şi este ataşat prezentului comunicat.

Suntem convinşi că numărul documentelor şi al luărilor de poziţie este mult mai mare, dar chiar şi aşa nu putem să nu remarcăm poziţia unanimă şi lipsită de echivoc în a se opune mijloacelor electronice de identificare, urmărire şi control a persoanei a tuturor Sinoadelor din ţările care au dezbătut aceasta temă.

Simpla transformare a identităţii persoanei într-un şir de numere (fie că este vorba de codul numeric personal sau de codul generat prin procesarea datelor biometrice) şi de introducerea ei într-un mediu virtual necontrolabil constituie un atentat la libertate. Documentele ataşate demonstrează fără putinţă de tăgadă că acceptarea documentelor electronice creează premisele instaurării unui sistem totalitar fără precedent în istorie.

Pentru a vizualiza studiul click aici

***

Apelul Parintelui Iustin Pirvu catre toti iubitorii de Hristos

Este vremea muceniciei! Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi! Iubiţi fii ortodocşi ai acestui neam

Cu multă durere şi îngrijorare vin să vă adresez aceste cuvinte, pentru care mă simt dator în faţa lui Dumnezeu şi conştiinţa şi inima nu mă lasă să trec nepăsător pe lângă acest val primejdios care s-a ridicat să înghită toată suflarea omenească, chiar şi pe cei aleşi, de este cu putinţă. Nu în calitatea mea de biet monah, ascuns într-un vârf de munte, era să vă aduc la cunoştinţă aceste pericole ce se ivesc asupra Bisericii lui Hristos, în primul rând, ci a arhipăstorilor, mai marii acestei Biserici. Dar dacă ei trec aceste lucruri sub tăcere, având preocupări mai de seamă decât are acest popor, eu nu pot să trec cu vederea glasul vostru, al celor care aţi rămas credincioşi cuvântului Evangheliei lui Hristos, aţi aşteptat şi mi-aţi cerut cuvântul în privinţa acestor realităţi dureroase în care ne aflăm.

De aceea, fiii mei, vin şi vă spun că a sosit ceasul să-L preaslăvim pe Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, singurul Dumnezeu adevărat. Nu credeam că voi trăi să văd şi eu începutul acestor vremuri de durere, apocaliptice – dar iată că mânia lui Dumnezeu a venit mai degrabă asupra noastră, pentru toate păcatele şi fărădelegile pe care le-am săvârşit. Şi văd cum bieţii oameni nu sunt pregătiţi să facă faţă acestor capcane ale vrăjmaşului,a cărui nouă lucrare acum este să pecetluiască sufletele voastre cu semnul Fiarei – 666. Toţi am citit Apocalipsa şi înfricoşătoarea profeţie – scrisă cu 2000 de ani în urmă: „Şi ea(fiara) îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei”(Apoc. 13:16-17).

Vremea în care ne aflăm acum este premergătoare acestei profeţii. Prin lege, prin ordonanţă de guvern, românii sunt obligaţi să se încadreze într-un plan de urmărire şi supraveghere la nivel naţional şi mondial, proiect care le răpeşte de fapt oamenilor libertatea. Românilor li se cere să-şi pună pe paşapoartele, permisele auto şi orice alt act personal cipul biometric ce conţine amprenta digitală, imaginea facială, şi toate datele personale. Poate pentru mulţi dintre dumneavoastră acest cip pare un lucru nesemnificativ, dar în spatele acestui sistem de însemnare a oamenilor, de codare şi stocare a datelor de identificare se ascunde o întreagă dictatură, un întreg plan demonic, prin care de bună voie îţi vinzi sufletul diavolului. Însemnarea oamenilor, ca pe vite, este primul pas al unor alte măsuri luate pentru controlul absolut al fiinţei umane. Dragii mei, după cum proorocesc Sfinţii Părinţi, primirea acestui semn este lepădarea noastră de credinţă. Să nu credeţi că putem sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Nu, dragii mei, nu primiţi acest însemn diavolesc care vă răpeşte ceea ce vă aparţine prin moştenire de la Dumnezeu, dreptul la identitate, dreptul la unicitate şi originalitate, al fiecărei fiinţe umane! Trebuie să vă apăraţi acest drept de la Dumnezeu, chiar de ar fi să plătiţi cu preţul vieţii voastre. În zadar câştigaţi cele ale lumii, dacă vă pierdeţi sufletele voastre şi ale copiilor voştri, pentru că Sfinţii Apostoli ne spun clar „se cuvine să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni”.

De aceea vă spun: este vremea muceniciei! După părerea mea ne aflăm în vremurile în care singura cale de mântuire este mucenicia. De-abia acuma este momentul să mărturisim cu propria noastră viaţă, până acum ar fi fost o risipă de energie. Din păcate noi nu avem un tineret ortodox la fel de riguros ca cel al grecilor, al nostru este mai evlavios, ce-i drept, dar şi mai lipsit de vlagă şi de reacţie. Se ştie foarte bine cât de curajos au reacţionat grecii dar şi sârbii, când au protestat împotriva acestor cipuri şi a sistemului însemnării şi controlului total al identităţii. Tinerii lor au fost formaţi de mici în duhul acesta patristic, atât în familiile cât şi în şcolile lor – ei au noţiuni de Vechiul Testament, de Noul Testament; din tată-n fiu s-a predat această tradiţie patristică. De pe timpul comunismului încoace noi am dovedit că rămânem constanţi slugi altora, uitând de curajul şi demnitatea românilor de altădată. Toate popoarele vecine au încercat să scape de comunism, să-şi impună cumva neatârnarea – şi au reuşit într-o măsură oarecare. Dar România, care a fost cel mai crunt lovită de fiara comunistă, al cărei popor a îndurat cele mai cumplite crime şi decimări în lagăre şi deportări, a ajuns astăzi putregai. La noi în biserică situaţia este destul de anevoioasă deoarece credincioşii nu sunt destul de informaţi cu privire la aceste provocări ale lumii de azi. La noi, bietul român, dacă îl măguleşti un pic, nu mai ţine cont de nici o normă evanghelică. El este vinovat numai prin neştiinţă deoarece dacă el n-are câtuşi de puţine cunoştinţe de la biserică, de la şcoală, din familie, din societate - ignoranţa e cuceritoare. Pentru că el are un text în capul lui: „supuneţi-vă mai marilor voştri”; la el trebuie să meargă textul. Păi, pe noi nu ne acuzau în puşcărie, folosindu-se cu viclenie de textul scripturistic, aşa cum fac şi sectarii?– „Voi aţi fost încăpăţânaţi măi, voi aţi fost răzvrătiţi, n-aţi ascultat de cuvântul Evangheliei – păi, ce creştini mai sunteţi voi? Voi vă pierdeţi viaţa zadarnic”. Aşa încercau să ne reeduce comuniştii roşii de atunci, si tot astfel fac acum cu poporul nostru comuniştii de azi îmbrăcaţi cu haine albe.

Se vrea şi se încearcă o desfiinţare a sacrului prin relativizarea valorilor fundamentale, a adevărului de credinţă prin ecumenicitate, se vrea înregimentarea şi uniformizarea pe model ateist a copiilor noştri. Dacă îi spui acum unui cetăţean care are cinci copii în casă – „Măi, nu mai lua buletinul sau paşaportul” – păi el nu înţelege. „Păi, părinte, eu ce le mai dau de mâncare”? Şi-l pui în faţa acestei situaţii grele. Suntem noi dispuşi ca Brâncoveanu de altădată să facem sfinţi din copiii noştri? Nu suntem pregătiţi. Şi atunci cine poartă toată această vină? Nu noi, biserica? Nu noi, mănăstirile, care suntem în faţa altarului avem datoria să spunem oamenilor adevărul şi să-i prevenim la ceea ce-i aşteaptă pe mâine? Dar în protopopiate nici vorbă să se pună o astfel de problemă, eşti respins, eşti catalogat naiv şi depăşit – ba chiar mai face şi glume pe seama ta. Deci dacă preotul nu are habar de lucrurile acestea, atunci ce să mai spui de bietul credincios care săracu’ de-abia deschide Biblia de două trei ori pe an, sau doar o dată-n viaţă? Vina este de partea tuturor celor ce răspund de educaţia şi formarea acestui popor – de la învăţători, profesori până la preoţi şi miniştri.

Vă cer, aşadar, în numele Mîntuitorului Hristos, Care a spus „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 11: 32-33), să cereţi autorităţilor române să abroge legile care permit îndosarierea şi urmărirea electronică a creştinilor, renunţarea la libertatea cu care ne-am născut.

Dar o să primim plata păcatelor noastre, moartea, osânda noastră, care să nu fie, ferească Dumnezeu, de răscumpărat. Pentru că Hristos Şi-a vărsat sângele o dată pentru tine. Ei bine, poporul acesta, prin fruntaşii săi, s-a ticăloşit până la culme, prin trădarea tradiţiilor şi credinţei strămoşeşti. Iar noi am refuzat această răscumpărare prin neprezentarea acestor adevăruri scripturistice; am fost deseori absenţi din fruntea micii oştiri a Adevărului.

Să rezidim neamul acesta! Dar nu vom putea izbândi lucrul acesta dacă nu ne vom rezidi fiecare în parte sufletele noastre. Să ne pocăim şi să ne punem cenuşă în cap, ca să ne dea Domnul harul şi puterea de a primi mucenicia. Va trebui să creăm mici fortăreţe, mici cetăţui de supravieţuire, la sate, acolo unde mai sunt încă oameni care pricep şi îşi amintesc Rânduiala, unde să avem pământul nostru, şcoala noastră – în care să ne creştem copiii în duhul aceasta ortodox, să avem spitalele şi moaşele noastre. Copiii încă de la naştere trebuie protejaţi - pentru că, după cum vedeţi, vor să implanteze acest cip pruncului la naştere.

Fiecare este dator să-şi mântuiască sufletul. Fiecare să se intereseze şi să vadă că ne aflăm în faţa unui moment de cumpănă în care ai de ales: să-ţi pierzi sufletul sau să-ţi salvezi sufletul. Cel care nu s-a interesat până acum, nu e târziu încă să afle şi să se dumirească.

Acum e timpul jertfei, prin vorbărie şi prin conferinţe nu mai facem nimic.

Să te duci, române drag, fără frică, direct spre vârful sabiei, ca străbunii noştri cei viteji, să te duci ca o torpilă japoneză, să mori în braţe cu vrăjmaşul! Acum suntem exact ca în arena romană cu fiare sălbatice – stai aici în mijlocul arenei şi aştepţi, ca şi creştinii de odinioară, să dea drumul la lei. Aşteptaţi să fiţi sfâşiaţi, rupţi, altă scăpare nu mai e! Lupta este deschisă. Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi! Aşa cum a început creştinismul, aşa va şi sfârşi – în dureri şi în suferinţă. Pecetluiţi creştinismul cu mucenicia voastră!

Iubiţi fraţi întru cinul îngeresc şi întru slujirea preoţiei, fac un apel către frăţiile voastre să întăriţi acest text cu semnătura proprie, în numele mănăstirii şi parohiei pe care o păstoriţi.

Mănăstirea Petru Vodă, 14 Ianuarie 2009 Cuvioşii Mucenici ucişi în Sinai şi Raith Arhimandritul Justin Pârvu

***

Despre Demonia alba

Cuvant al Sfantului Nicolae Velimirovici (1880-1956), extras din cartea “Prin fereastra temnitei” “Dacă istoria ultimelor trei veacuri - al XVIII-lea, al XIX-lea si al XX-lea - ar putea fi numită cu un singur nume care să i se potrivească desăvârsit, atunci nu ar fi un alt nume mai bun decât cel de “protocolul judecătii dintre Europa si Hristos”: fiindcă în ultimele trei sute de ani nu s-a întâmplat nimic în Europa care să nu aibă atingere cu Hristos-Dumnezeu. În judecata aceasta între Hristos si Europa, în realitate, se întâmplau următoarele: Hristos spune Europei că este botezată întru numele Lui si că trebuie să rămână credincioasă Lui si Evangheliei Lui. La aceasta, Europa învinuită răspunde: - Toate religiile sunt egale. Ne-au spus-o enciclopedistii francezi. Si nimeni nu poate fi silit să creadă un lucru sau altul. Europa îngăduie toate religiile ca superstitii populare, de dragul intereselor sale imperialiste, dar ea însăsi nu urmează nici o religie. Când îsi va împlini scopurile sale politice, atunci îsi va încheia repede socotelile cu aceste credinte desarte populare. Hristos întreabă cu durere: - Cum puteti voi, oamenii, să trăiti numai cu interesele voastre imperialiste, materialiste, adică numai cu pofta animalică pentru hrană trupească? Eu am vrut să vă fac dumnezei si fii ai lui Dumnezeu, iar voi fugiti si urmăriti să vă faceti deopotrivă cu animalele de sub jug. La aceasta, Europa răspunde: - Esti depăsit. În locul Evangheliei Tale, noi am descoperit zoologia si biologia. Acum cunoastem că nu suntem urmasii Tăi si ai Tatălui Tău ceresc, ci ai urangutanului si gorilei, ai maimutei. Noi acum ne desăvârsim ca să ajungem dumnezei, fiindcă nu recunoastem alti dumnezei afară de noi însine. Hristos grăieste: - Voi sunteti mai tari de cerbice decât vechii iudei. Eu v-am ridicat din întunericul barbariei la lumina cerească si voi mergeti din nou înapoi în întuneric, ca orbul în noroi. Eu Mi-am vărsat sângele pentru voi. Eu v-am arătat dragostea Mea, atunci când toti Îngerii îsi întorceau capetele, neputând suferi putoarea iadului vostru. Atunci, deci, când erati întuneric si împuticiune, am fost singurul care am stat să vă curătesc si să vă luminez. Să nu fiti, deci, acum necredinciosi, căci vă veti întoarce din nou în întunericul acela nesuferit si în împuticiune. Europa, zâmbind subtire, strigă: - Fugi de la noi. Nu te recunoastem. Noi urmăm filosofia elină si civilizatia romană. Vrem libertate. Noi avem Universităti. Stiinta este steaua noastră călăuzitoare. Emblema noastră este: libertate, fraternitate, egalitate. Ratiunea noastră este dumnezeul dumnezeilor. Tu esti un asiatic. Noi te tăgăduim. Esti numai un basm vechi al bunicilor nostri. La care, Hristos, cu lacrimi în ochi: - Iată, Eu plec, dar voi veti vedea. Ati lăsat calea lui Dumnezeu si ati plecat pe calea lui Satan. Binecuvântarea si fericirea s-au luat de la voi. În mâna Mea se află viata voastră si moartea voastră, fiindcă M-am dat pe Mine Însumi la răstignire pentru voi. Cu toate astea, nu Eu vă voi pedepsi, ci păcatele voastre si căderea voastră de la Mine, Mântuitorul vostru. Eu am arătat dragostea Părintelui Meu către toti oamenii si am vrut să vă mântuiesc pe toti prin dragoste. La care Europa: - Care dragoste? Ură sănătoasă si bărbătească împotriva tuturor celor ce nu sunt de acord cu noi, acesta e programul nostru. Dragostea Ta este numai un basm. În locul basmului acestuia, noi am ridicat steagul nationalismului, si internationalismului, si etatismului, si progresismului, si evolutionismului, si scientismului, si culturismului. În aceasta se găseste mântuirea noastră: iar Tu pleacă de la noi. Fratii mei, în vremurile noastre, această discutie în contradictoriu a luat sfârsit. Hristos a plecat din Europa, precum odinioară din tinutul Gadarenilor la poftirea acelora: dar îndată ce a plecat a venit război, urgie, spaimă, ruină, distrugere. S-a întors în Europa barbaria dinainte de crestinism: a avarilor, a hunilor, a longobarzilor, a africanilor, numai că de o sută de ori mai înfricosătoare. Hristos Si-a luat crucea si binecuvântarea Sa si a plecat. A rămas în urmă întuneric si putoare. Iar voi hotărâti-vă acum cu cine vreti să fiti: cu întunecata si puturoasa Europă, sau cu Hristos?”

***

Ce este Predania?

de Nae Ionescu Una din cele mai mari primejdii care amenintã ortodoxia româneascã - si cu ea însãsi asezarea spiritualã a poporului nostru in structura lui intimã - este nevoia de „înnoire” pe care o simt din ce in ce mai stãruitor anumite cercuri teologice dela noi.Dacã aceastã nevoe s’ar face simtitã numai în unele personagii ridicule, scãpate în bãlãriile teologiei rumânesti si cari s’ar simti desonorate, dacã nu ar fi în stare sã valorifice pe Fouillee sau chiar pe Ernst Haeckel pentru învãtãtura dumnezeiasca, chestiunea nu ar fi tocmai asa de gravã. Se întâmplã însã cã o problemã a “înnoirii” existã realmente în orice viatã religioasã. Astfel încât o cercetare atentã a situatiei, obligatã a se tine deopotrivã departe atât de “stiintificitatea” inovatorilor cât si de “ortodoxia” habotnicilor, e datoare sã stabileascã cu precizie sensul si limitele acestei înnoiri. Imi îngãdui sã cred cã, in ciuda frecventei si gravitãtii exceptionale a erorilor in cari a cãzut nelinistea reformatorilor, existã un îndreptar sigur, as zice: infailibil, in problema “actualizãrii” bisericii; si cã numai ignorarea acestui îndreptar a fãcut, aiurea si la noi, posibile toate greselile pe care le-am trãit sau le ispãsim. Acest îndreptar este PREDANIA. Adicã sfânta traditie a Bisericii. 1. Orice învãtãturã religioasã, deci si învãtãtura lui Christos, este trãitã de oameni. Trãirea aceasta, consideratã in totalitatea ei spatialã si temporalã, constitue într’un fel viata însãsi a învãtãturii. Cãci învãtãtura nu este un adevãr oarecare, pe care cineva l-a formulat odatã, ;-a sãpat apoi într’o tablã de aramã si 1-a pus undeva sub sticlã, ca sã se uite lumea la el - sau chiar sã i se închine. Ci e mai de grabã ca o sãmântã; care e pusã in pãmânt, încolteste si dã roadã. La învãtãtura lui Christos se adaugã, deci, într’un fel, trãirea ei de cãtre noi: ea nu mai este învãtãtura pur si simplu, ci învãtãtura care a rodit in noi, învãtãturã roditã. Astfel find însã, învãtãtura este un fapt cu o istorie a lui, cu diverse momente cari se înscriu pe o curbã. Curba aceasta e însãsi legea de desfãsurare a posibilitãtilor cuprinse in învãtãturã. Iar înscrierea la constient, formularea diverselor momente, e ceeace numim noi predanie sau traditie. 2. Dacã însã orice asezare religioasã se defineste prin învãtãtura initialã plus formula de identificare a cresterii ei, douã primejdii amenintã, permament, o asemenea definitie: a) se poate ca o învãtãurã sã creascã strâmb; b) se poate ca o învãtãturã, chiar normal crescutã, sã fie fals formulatã. Existã oare garantii împotriva unor asemenea primejdii, si cari ar fi ele? Rãspundem: in crestinãtatea ortodoxã ele existã. Si anume, iatã-le: adevãrurile religiei crestine ortodoxe nu sunt adevãruri individuale. Viata lor se desfãsoarã într’o comunitate - si anume in comunitatea de iubire care este Biserica. Atâta vreme cât aceastã comunitate de iubire functioneazã normal, este exclus ca cresterea învãtãturii sã fie strãmbã. Asta despre crestere. Dar formularea? Formularea se face, la noi, in sinoade, de cãtre sinoade, plecându-se dela principiul absolut just cã adevãrul crestin, chiar atunci când e vorba de întelegerea cuvântului lui Christos, e de naturã conciliarã, si nu rationalã - ratiunea individualã neavând nimic de spus într’o asemenea problemã. Cum însã un sinod functionând normal nu poate da formulãri eronate, si cum in biserica noastrã existã indicatiuni precise in privinta conditiilor in cari trebue sã functioneze un sinod, însemneazã cã noi putem sti care formulare e justã si care nu. Garantia cresterii drepte a învãtãturii si a formulãrii juste a acestei cresteri stã, deci, in normalitatea functionãrii comunitãtii de iubire si a sinodului, normalitate core este suficient indicatã in ortodoxie. Iar dacã, prin imposibil, asta nu e deajuns, atunci mai existã încã o garantie. In adevãr: spuneam cã viata, cresterea unei învãtãturi se înscrie pe o curbã. Curba aceasta, chiar dacã nu poate fi calculatã, poate fi in orice caz desemnatã, cel putin pentru ceeace se leagã cu trecutul. Fiecare moment al ei trebue sã stea, structural, într’un raport organic cu toate celelalte, sã se integreze in unitatea organicã a curbei. Nu e local sã stãruim aci asupra chestiunii. Cine a fãcut însã morfologie istoricã sau mecanicã îsi dã seama cat de usor e sã stabilesti, dacã un moment oarecare se integreazã organic într’o curbã sau nu. Si atunci problema e simplã: se integreazã momentul, el poate fi acceptat; nu se integreazã - el trebue respins, înlãturat, ca unul ce introduce o anormalitate in curbã, un desechilibru in situatie. Cu alte cuvinte: garantia valabilitãtii cresterii învãtãturii sau formulãrii acestei cresteri stã in organicitatea ei, - adicã in concordanta ei cu traditia**). 3. Inaderenta structuralã a unui neam sau unei culturi la o formulã de viatã religioasã sfârseste, mai curând sau mai târziu, prin desprinderea acelui neam sau acelei culturi de religia respectivã. Ea poate lua însã, provizoriu, si alte forme, cam ar fi de pildã încercarea de a reface învãtãtura. Asa au fãcut, de pildã, protestantii - cari au luat drumul întoarcerii la origine. Intoarcerea la origine este însã o operatie imposibilã, pentru ca ea însemneazã pur si simplu înlãturarea predaniei, adicã ignorarea caracterului viu si deci a cresterii învãtãturii. E ca si cum, punând in pãmânt un bob de grâu si pãrându-ti-se cã a crescut rãu, ai vrea sã anulezi cresterea si… sã te întorci la bobul neîncoltit. Incercând întoarcerea la origine, protestantii ignoreazã faptul elementar cã învãtãtura lui Christos nu mai este astãzi ceeace stã scris in Evanghelie, ci aceastã Evanghelie, asa cam este ea înfãtisatã de Bisericã, adicã de sfintii pãrinti, de sinoadele ecumenice - cu alte cuvinte: Evanghelia trãitã si crescutã normal in comunitatea de iubire a Bisericii. 4. Acum stim însã ce e înnoire: înnoire nu poate sã însemneze schimbare pur si simplu, ci crestere fireascã. Introducerea luminii electrice in bisericã o fi înnoire - dar crestere fireascã nu e. Pentru cã lumânarea care arde in bisericã nu este un instrument de luminare (altfel nu ar arde si ziua!), ci o jertfã omagialã. Si nici retipãrirea bibliei, ca promovore a religiozitãtii, nu e crestere fireascã - pentruca nu biblia ne mântueste, ci Biserica. Stim, deci, acum ce e înnoire fireascã, pentru cã stim ce e predania, mãsura oricãrei înnoiri, legea do crestere a învãtãturii crestine. 1937 _______________________________ *) - Eseu apãrut in „Predania” 1,2 (1. 3. 1937) si reprodus din ,,Roza Vânturilor”. **) -Teoria evolutiei sau cresterii organice a învãtãturii crestine a fost formulatã pentru prima oarã de J. H. NEWMAN in 1845. In 1902 ea a fost preluatã de eleval lui Ernest RENAN (1823-1892) si pãrintele “modernismului” Alfred LOISY (1857-1940). In Germania aceeasi teorie e reprezentatã de cunoscutul teolog catolic Karl ADAM (1876-1956), dela care a trecut in manualele scolare. Pe de altã parte, teologia protestantã contemporanã a ajuns sl ea la convingerea cã Noul Testament nu mai poate fi considerat, ca pe vremea Reformei, in sine, independent de viata Bisericii si folosit ca un criteriu izolat si absolut (sola scriptura!), ci el reprezintã un produs al traditiei însãsi si face deci parte integrantã din Bisericã.

***

Recapitulari necesare: 90 de ani de la Marea Unire din 1918

de VASILE LECHINTAN istoric Cluj-Napoca “Actul de la 1 Decembrie 1918 a fost un miracol romanesc” In urma cu 90 de ani, intr-un decembrie friguros si inghetat, toata suflarea romanilor din Ardeal ardea sufleteste, in asteptarea implinirii unei visari de veacuri: unirea Transilvaniei cu celelalte provincii romanesti. Pe jos, calare, cu carute sau pe acoperisuri de tren, sute de mii de oameni s-au adunat pe Platoul Romanilor din Alba Iulia, pe 1 decembrie 1918, pentru a striga intr-un glas: “Vrem sa ne unim cu tara”. Sosise clipa cea mare, dorita si prevestita de luptatorii pasoptisti, “ceasul sfant” proorocit de luminatorii Scolii Ardelene si de memorandisti. Napastuiti de o stapanire brutala, care ii trata ca pe vite, romanii ardeleni ajunsesera la disperare. Desi erau multi, de doua ori cat ungurii, sasii si secuii la un loc, ei traiau ca pe sub pamant in propria lor tara. (Istoricul Vasile Lechintan, cercetator la Arhivele Nationale din Cluj-Napoca, evoca pentru cititorii nostri cauzele si desfasurarea acelor momente astrale din decembrie 1918.) “Material bun de maghiarizat” - Ce i-a determinat pe romanii ardeleni sa-si doreasca atat de mult ruperea de Ungaria si unirea cu Tara Mama? - Ce-l poate determina pe un fiu sa vrea sa ajunga in bratele mamei sale? Dar in cazul ardelenilor a mai fost ceva: robia feudala de pana la 1848-1849 si robia nationala de dupa 1867, cand Transilvania a fost alipita fortat la Ungaria, peste vointa romanilor majoritari in stat. Din Evul Mediu pana la 1848, romanii au fost serbi pe mosie, nu aveau dreptul sa se stabileasca in orase, sa aiba acces la scoli inalte (multe sperante, multi posibili intelectuali ilustri ai romanilor s-au pierdut); erau umiliti ca neam, neavand voie sa umble calare, ori sa umble imbracati in haine de postav, sa poarte arme ori sa-si faca biserici de piatra etc. Erau considerati tolerati in propria lor tara, ca etnie si ca religie. Nu aveau reprezentanti in Dieta (Parlamentul) Transilvaniei, desi contribuiau decisiv, prin impozite, la vistieria statului si cu militari pentru armata. Ce putea fi mai umilitor pentru romani, ca insasi Constitutia medievala a Transilvaniei sa precizeze din start ca acest “monument al Justitiei”, cum era considerata de fauritorii ei de trista amintire, “este avantajos pentru domnii din cele trei natiuni recepte (unguri, secui si sasi) si pentru reprezentantii celor patru religii recepte” (recunoscute politic): reformata (sau calvina), luterana, unitariana si romano-catolica. - Ce s-a intamplat dupa 1848 si, mai ales, dupa 1867? - Dupa dualismul din 1867, cand imparatul Austriei a oferit Transilvania cadou Ungariei, a inceput robia natiunilor nemaghiare. Romanii - spune presa vremii - nu erau priviti decat ca “material bun de maghiarizat”. Orice manifestare a vointei lor nationale era pedepsita. Zeci de procese politice si de presa au aruncat pe numerosi intelectuali in temnitele din Vat si Seghedin, fiind sanctionati si cu sume importante de bani. S-a creat o lege a presei care “sa inabuse glasul romanilor si exprimarea libera a convingerilor lor”. Legea electorala era astfel intocmita, incat avea prevederi separate pentru Transilvania, anume - ca romanii sa aiba acces limitat la vot, ceea ce a starnit indignarea inclusiv a numeroase personalitati politice si culturale ale Europei. Un oficial francez arata ca el i-a iubit foarte mult pe maghiari pentru tinuta lor, pentru costumele lor cu alura militara, crezand in nobletea lor, dar observand apoi cum opreseaza nationalitatile nemaghiare, in vazul tuturor, in inima Europei, toata iubirea lui de odinioara pentru maghiari a disparut. In era dualista, marile fonduri publice instituite de imparateasa Maria Tereza, inclusiv si pentru tinerii romani din Transilvania si Ungaria, au fost insusite de maghiari. Romanii erau permanent impinsi spre regres cultural si economic, pentru a putea fi mai usor maghiarizati si astfel sa-si renege mai usor neamul. Intr-un raport al filialei EMKE din comuna romaneasca Corbu (Harghita), se comunica isprava: “De cand ne-am infiintat noi, nici un cantec romanesc nu se mai aude pe ulita”. - Cum au decurs tentativele de maghiarizare in timpul Dualismului? - S-a produs mai intai un atac masiv asupra Bisericii ortodoxe si greco-catolice, precum si asupra multor scoli romanesti din sate, fiind inlocuite cu scoli in limba maghiara. In acelasi timp, desi incercarea de maghiarizare a Liturghiei in Biserica greco-catolica a esuat, numeroase scoli confesionale romanesti au fost inchise prin legile Trefort si Apponyi. Dupa inceperea Razboiului Mondial, in 1914, multi intelectuali romani, preoti si invatatori, au fost bagati in inchisori si internati in lagare pe teritoriul Ungariei. La sud, Regatul Roman statea insa in expectativa, parca nu indraznea sa treaca Carpatii. Dar ardelenii doreau intrarea Bucurestiului in razboi, presimtind evenimentele ce vor veni. Nu este de mirare ca marii oameni politici si patrioti, Ghita Pop si Onisifor Ghibu au facut parte din grupul de ardeleni care a semnat in 1915 declaratia publica prin care se cerea intrarea imediata a Romaniei in razboi contra Austro-Ungariei. Declaratie pentru care au fost condamnati la moarte in contumacie. Ramanerea in neutralitate ar fi fost o greseala enorma, deoarece s-ar fi pierdut momentul propice pentru desavarsirea unitatii national-statale. “Teljes elszakadast” - separare definitiva! - Se spune ca marele miracol romanesc de la 1918 a avut un secret. Care a fost acela? - Pleiada de oameni politici romani care s-au afirmat in viata publica a Transilvaniei, in presa, in parlamentul ungar, in confruntarea cu sovinismul ridicat la rang de politica de stat in epoca dualista. George Baritiu este unul dintre marii patrioti, prin “Foile” caruia a fost luminat poporul. In acest cadru de maturitate si demnitate politica si nationala s-a ridicat si Iuliu Maniu. Puternica sa personalitate a creat liniile politice clare pentru faurirea Romaniei Mari. El este cel care a rostit, in maghiara, celebra sentinta in fata reprezentantilor unguri, in noiembrie 1918, la esuarea tratativelor purtate la Arad cu acestia: “Teljes elszakadast” - despartire definitiva! Acest lucru se intampla dupa actul de mare curaj al deputatului Alexandru Vaida-Voievod, care citise, in 18 octombrie, in Parlamentul de la Budapesta, “Declaratia de autodeterminare a romanilor din Transilvania”, riscand sa fie linsat de furiosii colegi unguri. Personalitatile romanesti ale generatiei Marii Uniri sunt impresionante ca numar si tinuta morala si politica. Secretul miracolului romanesc aici trebuie cautat. - Cum a fost pregatit 1 Decembrie in plan intern si international? - Monarhia Austro-Ungara, infranta in Primul Razboi Mondial, dezorganizata, cu o armata bolsevizata, nu mai putea controla situatia pe teritoriul ei. Pe strazile Vienei, cantand “Desteapta-te Romane”, militarii condusi de Iuliu Maniu au instaurat ordinea. In Transilvania, la recomandarea Consiliului National Roman de la Arad si a conducerii Garzilor Nationale Romane, s-a trecut la organizarea romaneasca in fiecare comuna, sub conducerea intelectualilor locali si a ofiterilor intorsi de pe front. Au avut loc alegeri pentru desemnarea reprezentantilor comunali care vor vota la Alba Iulia. Pe plan international, personalitati de prima marime au facut lobby pentru Marea Unire. In Statele Unite ale Americii s-a deplasat marele om politic Vasile Stoica; la Paris, Octavian Goga si alti fruntasi romani; la Londra, George Moroianu; in Italia, profesorul Simion Mandrescu, Nicolae Titulescu si altii. - Despre Marea Unire de la 1 Decembrie se spune ca a fost o capodopera juridica a vremii. Ce inseamna acest lucru? - Marii oameni politici ardeleni stiau ca Ungaria va contesta actul Unirii, imediat ce va avea ocazia, ceea ce s-a intamplat in 1919, si de atunci in permanenta, pana astazi. De aceea, spre deosebire de alte state care si-au proclamat independenta in 1918, guvernele lor constituindu-se pe teritoriul altor tari (cazul Cehoslovaciei si Poloniei), romanii au construit o arhitectura juridica imbatabila. La sedinta din 15 noiembrie 1918 a Consiliului National Roman Central de la Arad, un grup de tineri inflacarati, in frunte cu Iustin Marsieu, a cerut Consiliului sa proclame chiar atunci, pe loc, unirea Transilvaniei cu Romania. Dar marele om politic Vasile Goldis le-a spus, cu tact: “Oare avem noi dreptul sa deposedam lumea toata, marea noastra familie romaneasca, de aceasta satisfactie si bucurie celesta, de a fi prezenta in ceasul pe care-l asteapta sa bata la marea sarbatoare a neamului nostru?”. Goldis a mai spus ca totul trebuie construit in asa fel incat sa nu poata fi pusa la indoiala “autenticitatea unui act atat de important” si ca Marea Unire sa exprime “vointa intregului popor” si nu numai a catorva persoane. Atunci s-a optat pentru Alba Iulia ca gazda a Marii Adunari Nationale de la 1 Decembrie. De mentionat si faptul ca, pe timpul Adunarii, Armata Romana a fost tinuta la mare distanta de Alba Iulia, anume pentru a se demonstra lumii ca hotararea de unire cu Patria Mama este opera deliberata a poporului roman din Ardeal, si nu o cucerire militara. “O adevarata fresca nationala” - Entuziasmul a fost de nedescris. Marturii de epoca reinvie clipele unice ale acelui eveniment. Ce spun cronicile vremii? - Pe langa cei 1228 de delegati de pe tot cuprinsul Transilvaniei, Banatului, Maramuresului si Crisanei, au fost prezenti si peste 130.000 de romani, veniti spre Cetatea lui Mihai Viteazul fie pe jos, fie cu carutele, fie cu trenurile cele prapadite de razboi si cu geamuri sparte. In Alba-Iulia, pe Platoul Romanilor, era o mare de oameni, tarani imbracati in straie de sarbatoare, dupa portul din fiecare zona etnografica. De la Iza si Apsele de peste Tisa, pana la Timis si Cerna, din Apusenii lui Iancu, din Crisana, din tinutul Nasaudului, din Tara Oltului si Brasov, de pe Mures, din Orastie, din tinuturile Somesene, din Satu-Mare, Arad, Zarand, Hateg, Lugoj, Caransebes, Tara Barsei, din Marginimea Sibiului, din tinutul Padurenilor, de pe Tarnave, din Trei Scaune, Odorhei si Ciuc, din Campia Ardealului, din zona Clujului si a Turzii, din Tara Silvaniei, din tinutul Bistritei etc. Atunci a fost vazut acolo “cel mai frumos tablou din istoria unui neam de tarani”, cum scria un jurnalist francez. O mare de drapele tricolore, pancarte indicand locurile de origine, multimea asezata in randuri nesfarsite in buna randuiala, cantecele nationale “Desteapta-te Romane”, “Pe-al nostru steag e scris Unire” si “La arme” - iata tabloul unei veritabile fresce nationale. Drumul spre Cetate era strajuit de motii din Apusenii lui Avram Iancu, inarmati si imbracati in straie albe. Alba-Iulia era pazita de Garzile Nationale Romane (circa 17.000 de ostasi) conduse de capitanul din fosta armata austro-ungara Florian Medrea. In sala Casinei ofiterilor din Cetate, arhiplina, cei 1228 de delegati au hotarat unirea cu Romania si de aici a fost anuntat poporul adunat pe Platoul Romanilor. S-au revarsat tunete de urale si peste tot se auzea “Traiasca Romania Mare!”. - Si totusi, nu toti cei prezenti au avut in cele din urma bucuria unirii cu tara. Au ramas dincolo de hotarele stabilite la Trianon. - Este trist, intr-adevar, ca au ramas cu visul neimplinit o serie de delegatii participante la Alba-Iulia, cum sunt cele din Batania, judetul Cenad, Giula si Chitihaz, judetul Bichis - ramase in Ungaria; Apsele si Slatina de peste Tisa - azi in Ucraina; Varset (cu unsprezece delegati la Alba-Iulia!), Voievodint, Deliblata si Biserica Alba - ramase in Iugoslavia. Actul de la 1 Decembrie 1918 ramane un mare castig pentru cauza progresului in Europa, la fel cum a fost revenirea Basarabiei la Patria Mama. A fost un miracol romanesc, un eveniment care se intampla rar in viata popoarelor. Lui Vasile Lechintan ii puteti scrie la e-mail: lechintan_vasile@yahoo.com (Articol preluat din Revista Formula As

***

“Deşteaptă-te, România!”

de Claudiu Tarziu Televiziunile de ştiri titrează azi, cînd se împlinesc 90 de ani de la Marea Unire: “La mulţi ani, România!” E o urare care sună a batjocură. Nu ştiu dacă ăi de-o lansează sînt cinici sau doar ipocriţi. Ne despart 90 de ani de un moment crucial al istoriei noastre, pe care unii băieţi deştepţi foc s-au grăbit să-l coboare, nu demult, la nivelul integrării ţării în UE (care este, în fapt, un soi de anexare benevolă la un alt fel de imperiu, dictată de presiuni politice şi economice internaţionale; deci taman pe dos decît ce s-a întîmplat în 1918). Dar, în realitate, România de astăzi este la depărtare de veacuri de România veche, România profundă, România adevărată. Ce motiv de sărbătoare avem astăzi? Rememorarea unei izbînzi uriaşe a acestui neam în istorie nu poate fi, de una singură, suficientă pentru veselia generală stropită cu şampanie şi acoperită de salve solemne de tun. România de azi este lipsită de părţi esenţiale ale trupului său: Basarabia şi Bucovina de Nord. România de azi priveşte cu îngrijorare tsunamiul economic stîrnit de SUA şi care vine spre noi, neavînd nici o idee despre cum s-ar putea salva. România de azi este la cheremul mafiei politico-economice născută din împreunarea Securităţii cu PCR (care şi-a schimbat numele de fată, în intenţia de a-şi şterge trecutul de femeie uşoară). România de azi are o clasă politică alcătuită din pigmei - în comparaţie cu oamenii politici români de acum 90 de ani. România de azi este sub influenţa unei false elite, lipsită de patriotism şi fără Dumnezeu. România de azi e scîrbită de ce trăieşte - şi o dovedeşte prin absenteismul cu rol de avertizare de la alegerile desfăşurate ieri. Unei astfel de Românii, a-i spune “La mulţi ani!” este ca şi cum i-ai ura unui bolnav cronic: “nu ţi-ar mai muri mulţi înainte!”. Dacă ne iubim cu adevărat ţara, ar trebui să-i şi să ne urăm în această zi: “Deşteaptă-te, România!” PS: Admit că e posibil ca urarea de “La mulţi ani!” să nu vină nici din cinism, nici din ipocrizie. Poate că vine doar dintr-o obişnuinţă tîmpă, sau din prostie pur şi simplu. Însă, realitatea rămâne aceeaşi. (preluare de pe Blogul lui Claudiu Tarziu)

***

Să ieşim din păcatul uitării şi să ne vedem sfinţii

de Dan Puric

Ştiţi ce este un sfânt? Un sfânt este un om din univers, ca şi noi, care îşi face sufletul şi trupul treaptă pe care Dumnezeu să coboare, să ne ierte şi să ne ajute. Şi ca să-şi facă trupul treaptă, el trebuie să fie de o curăţie extraordinară. Cu adevărat importante la sfinţi sunt minunile, dar cel mai important lucru este cum îşi trăiesc viaţa lor. Însăşi viaţa lor, a fiecăruia, e o minune de la un capăt la altul. Un scriitor francez, care a scris foarte frumos despre România, avea doar o singură nedumerire vizavi de români: „Mă întreb de ce românii urcă în dealul Patriarhiei şi sărută o mână de maimuţă învelită într-o dantelă”. Mâna aia de maimuţă – răspund eu – era mâna Sfântului Dimitrie care m-a împiedicat pe mine ca român să fac ce au făcut ei la Saint-Denis, unde, în timpul revoluţiei franceze, în furia unei idei, şi-au dezgropat toţi regii şi le-au aruncat oasele. Vă închipuiţi poporul român dezgropându-şi voievozii şi aruncându-le oasele? Nu!

Problema care se pune la noi este: ne cunoaştem noi sfântul cât încă este în viaţă? (…) Sfinţii, fiind trepte de coborâre a lui Dumnezeu către om, sunt purtători de Dumnezeu. Această demnitate o veţi găsi în puşcăriile comuniste. Suntem într-o perioadă în care călcăm pe sfinţi, călcăm pe moaşte. Este nevoie de o grabnică canonizare. Pentru că o ţară care are mulţi sfinţi, are multe trepte pe care Dumnezeu să coboare şi să-i vină rapid în ajutor. Dar noi acoperim cu laşitate, cu frică, cu oportunism, oasele, moaştele şi memoria acestor martiri. Ştiţi ce a făcut Sfântul Dimitrie Basarabov pe care îl prăznuim noi azi. În timp ce mergea cu oile la păscut, calcă din greşeală un cuib de păsări sălbatice şi, astfel, fără să vrea, omoară puişorii. Un gest, o întâmplare, un accident, care se poate întâmpla orişicui în viaţa aceasta. Dar această minune, dacă umanitatea ar fi făcut-o, ar fi arătat altfel. Acest cioban, impresionat, cu sufletul distrus de ceea ce a făcut – recurge la un gest care pare de o copilărie infinită. Îşi lasă piciorul care a călcat fără să vrea (îl canoniseşte, cum spune în Proloage), îl lasă desculţ trei ani de zile. Îl pedepseşte pentru ceea ce a făcut – să calce pe ciulini, pe spini, prin iarnă, prin frig. Îl pedepseşte pe acest mădular neatent. Lucrul pare copilăresc, infantil şi eu vin şi spun aşa: „Tu, omule, cu sufletul tău nebăgător de seamă, cum ai călcat în picioare sufletul celuilalt şi nu te-ai canonisit niciodată?” Ei calcă în picioare acum moaşte de martiri. Gândiţi-vă că cei care au provocat comunismul, astăzi nu se canonisesc, nici măcar nu regretă, sunt contemporani cu noi încă, chiar ne conduc. Nimeni nu urmează acest gest simplu, al unui cioban……

Ce aveţi dumneavoastră la mănăstire, acolo în raclă, se numesc moaşte de la Aiud. Asta ţine de responsabilitatea celui care a recunoscut sfântul. Un sfânt îl recunoaşte pe celălalt, sau un copil cu suflet curat îl recunoaşte. Nu ştiu câte mănăstiri şi biserici au asemenea moaşte şi curajul de a le pune la închinare… Foarte greu… de parcă trebuie să treacă şapte sute de ani până la canonizare.

Închipuiţi-vă o celulă de puşcărie. Închipuiţi-vă un biet trup de tânăr de 25 de ani, de 30 de ani… stând faţă în faţă cu răul invizibil. Un trupşor de om, bătut, schingiuit, l-a înfrânt pe diavol. Diavolul era invizibil. Nu mai era amărâtul acela de plutonier care îl chinuia, care îl bătea, care îl schingiuia – era ideologia, era duhul vremii. Şi el, sfânt, ca un înger în trup, l-a învins pe cel fără de trup – pe satana. Şi aceste trupşoare care au <!– @page { size: 8.5in 11in; margin: 0.79in } P { margin-bottom: 0.08in } –>

intrat în pământ sunt moaştele sfinţilor de la Aiud, de la Piteşti, de la Gherla, de la Sighet, de peste tot pe unde neamul acesta a dat sfinţi. Care trup de astăzi stă neclintit în faţa diavolului? Căci şi diavolul zilelor noastre, în vederea globalizării, e tot idol. De aceasta mi s-a părut important actul de recunoaştere a sfântului. Pe sfinţii contemporani, care sunt lângă noi – avem sfinţi deghizaţi în pensionari, care au trecut prin puşcăriile comuniste cu trup de martiri şi aşa au ieşit – nimeni nu-i recunoaşte. Să ieşim din păcatul uitării şi să ne vedem sfinţii.

În 1993, mi-aduc aminte, i se lua un interviu lui Tudor Greceanu, marele pilot de aviaţie, unul dintre eroii noştri, care nu stătea într-o vilă, nu stătea într-o casă mare, stătea într-o nenorocită de garsonieră, mult sub modestie, ba chiar spre sărăcie. Invalid – pentru că atunci când a vrut să evadeze din puşcăria comunistă şi l-au prins comuniştii şi l-au ţinut cu picioarele în apă rece trei zile, la unul a făcut cangrenă şi a trebuit să-i taie piciorul – stătea bolnav, senin şi demn şi acolo la picior avea pijamaua prinsă cu un ac de agrafă.

Martirul nu are nici o şansă – în timp ce împăratul este puternic –, cu toate acestea el se bucură de ceea ce i se întâmplă. El nu este foarte încleştat de viaţa aceasta, el ştie că există şi cealaltă. Tot lucrul acesta s-a văzut în rezistenţa anticomunistă - în munţi, în biserici, în lume şi mai ales în puşcării. Puşcăria comunistă a dat numărul acesta de sfinţi pe care noi trebuie degrabă să-i recunoaştem. Recunoscându-i, vom fi întăriţi de ei. Nerecunoscându-i, vom fi pedepsiţi, pentru că Dumnezeu oricum îi dezgroapă. Tudor Greceanu este un sfânt, Valeriu Gafencu este un sfânt, Radu Gyr este un sfânt, iar lista este uriaş de mare, sunt femei ale acestui neam care sunt sfinte, care ajutau să nu se piardă această credinţă.

Ţineţi minte ce vă spun: în zece ani aceşti sfinţi vor fi canonizaţi de Biserică, dar eu până atunci mă înclin în faţa sfântului care a adus sfintele moaşte de aici, pentru că în timp ce el îşi vedea sfinţii, ceilalţi îşi vedeau conducătorii care sunt reziduuri ale istoriei comuniste. În timp ce el a îngenuncheat ca un voievod în faţa lui Iisus Hristos, ceilalţi au îngenuncheat în faţa stăpânilor vremelnici. De aceea închei astăzi, spunându-vă: să ne închinăm sfinţilor noştri!

(Fragmente din cuvântarea de la prăznuirea Sfântului Dimitrie Basarabov, Mănăstirea Petru Vodă, 27 octombrie 2008)

***

“Macedoromanii sunt romani absoluti!”

Scrisoare deschisa catre presedintele Romaniei, Traian Basescu - Stimate Domnule Presedinte, Ne adresam dumneavoastra - in numele unei asociatii culturale a romanilor de sorginte aromana-, acum, in luna aprilie, motivati de implinirea a un an de la expunerea publica a unuia din cele mai antiromanesti acte din istoria moderna a neamului si Statului nostru. Anume, la 16 aprilie 2005, un grup de compatrioti romani - cu ascendente balcanice, recte aromani/ macedoromani - a cugetat ca nu mai doreste a fi de nationalitate romana; in numele unui Ong, a unei asociatii insidios intitulate Comunitatea Aromana din Romania, respectivii insi au cerut autoritatilor romane recunoasterea aromanilor - in Romania! - ca minoritate nationala. Este un afront antinational fara precedent, ce agreseaza istoria, complexa si tumultoasa - demna si eroica, in egala masura - a ansamblului neamului romanesc, carpato-danubiano-balcanic, si a Patriei noastre Romania, motiv pentru care va supunem atentiei, stimate domnule Presedinte, cele de mai jos: 1. Nationalitatea romana a noastra - a urmasilor acelor reprezentanti ai romanitatii balcanice care au implorat autoritatile romane, in anii 20-30 ai secolului trecut, de a-i primi in Tara - nu este, in Romania, Patria-muma, un subiect tranzactional. 2. Niciodata, in istoria moderna si contemporana a Romaniei, romanii de sorginte aromana, personalitati sau simpli cetateni (oameni de stiinta - inclusiv membri ai Academiei Romane, scriitori, oameni de arta, politicieni de toate culorile, invatatori si profesori, preoti si ingineri, ofiteri si comercianti, elevi si studenti) nu au pus sub semnul intrebarii nationalitatea lor istorica. Nici astazi nu o fac - si cunoasteti, sigur, multi fruntasi ai opiniei publice de sorginte aromana, ce pot fi apelati de dumneavoastra in acest sens. In zilele noastre, figuri reprezentative, de origine aromana, ale vietii noastre stiintifice si politice, au pus punctul pe i, atunci cand au aratat, de exemplu, fara echivoc, ca “A legaliza o comunitate aromaneasca minoritara in Romania, astazi, ar constitui cea mai mare absurditate a istoriei contemporane a aromanilor” (acad. Matilda Caragiu Marioteanu), respectiv ca “Aromanii sunt romani. Si punct!” (cum chiar se intituleaza o Declaratie politica a senatorului Puiu Hasotti). In ceea ce-l priveste pe domnul Gheorghe Hagi, unul dintre pretioasele branduri ale Romaniei contemporane, acesta - cu bunul simt national-omenesc ce-l caracterizeaza - nu a facut decat sa dea expresie simtamintelor onestilor sai congeneri, atunci cand a spus ca “Eu sunt machedon intre peretii casei mele, cum i-am trecut pragul, sunt roman care isi iubeste tara si poporul!”. 3. Institutii reprezentative ale Statului Roman s-au pronuntat raspicat, anul trecut, in numita chestiune artificial creata; va reamintim, acum, doar pozitia Academiei Romane, care a concluzionat, pertinent, intr-un Comunicat: “Cei care vor, azi, sa se constituie intr-o minoritate nationala aromana in interiorul Romaniei incalca in mod flagrant datele reale ale istoriei si, totodata, valorile noastre morale si spirituale comune.” 4. Mai multe asociatii culturale ale aromanilor din Tara au relevat, de asemenea, superfluul demersului respectiv, exprimand “speranta ca diversele autoritati competente ale Statului Roman nu vor da curs unor cereri straine in fapt sentimentelor si intereselor aromanilor”, cum se arata, de pilda, in Declaratia Societatii de Cultura Macedo-Romana (document semnat de presedintii de onoare acad. Matilda Caragiu Marioteanu, Ion Caramitru, prof. Hristu Candroveanu, respectiv presedinte a.i. prof. univ. dr. Gheorghe Zbuchea). Si aromanii stabiliti peste Ocean se delimiteaza de actul antinational al congenerilor lor din Tara - in Declaratia adoptata de Congresul de Cultura Macedo-Romana (Fairfield, Connecticut - S.U.A., 4 iulie 2005), aratandu-se ca acesta”respinge ideea de minoritate aromana in Romania pe care o considera aberanta si falsificatoare si se declara impotriva initiativelor de acest fel”. 5. In ceea ce ne priveste, Asociatia noastra a relevat, public si in scris, consecvent - inca din 1993 - toxicitatea acelor pareri ce doreau a promova, in Romania, spargerea nationalitatii noastre istorice, prin legalizarea minoritatii aromanilor. Intr-un Protest subintitulat Aromanii nu sunt minoritari in Romania!, se lua atitudine “fata de mistificarea cu care cativa insi agreseaza autoritatile si opinia publica, prin verbiajul unor rastalmacite standarde europene (nu si atlantice), pretinzand a vorbi in numele aromanilor din Romania!” 6. Tot in acea luare de atitudine, aratam ca “Daca autoritatile Statului catadicsesc a baga in seama numitul pernicios Ong (…), apoi ele sunt obligate, in egala masura, sa fie receptive si la spusele altor asociatii culturale ale aromanilor (intre care si asociatia noastra), ori figuri publice (politice si culturale, sportive si economice) reprezentative romanesti, cu ascendenta aromana”. Dumneavoastra, domnule Presedinte, sunteti mai in masura decat multi alti oameni politici de a percepe nonsensul demersului cu pricina; sunteti dobrogean - cu ascendenta moldoveneasca -, din Valea Carasu, si ati cunoscut, suntem siguri, multi romani dobrogeni de sorginte aromana; nu credem ca ati auzit pe careva declarand ca nu mai vrea sa fie roman, ci doar armnj, cum se caligrafiaza prezumtivii lepadatori (intre care si actualul deputat din partea Partidului Democrat /sic!/ C. Canacheu) de nationalitatea istorica a bunicilor si parintilor lor. Oricum, in cazul in care s-ar initia o intrevedere cu numitul Ong, la nivelul Administratiei Prezidentiale, suntem siguri ca se va acorda atentie, in egala masura, pentru consultatie, si reprezentantilor asociatiilor culturale ale acelor conationali ai dumneavoastra, carora nu le este rusine a ramane, in continuare, si aromani/macedoromani, si romani. Sau, cum zicea filosoful Petre Tutea, “Macedo-romanii nu sunt romani, sunt super-romani, romani absoluti”. Cu aleasa stima, Conf. univ. dr. Stoica Lascu (presedinte) Lect. univ. dr. Nistor Bardu (secretar) Asociatia Aromana din Dobrogea “Picurarlu de la Pind” (redare din ziarul Formula As)